Ți-am auzit lipsa din odăile ce ți-au adăpostit copilăria. Cu grijă, am întors paginile albumelor foto în care te dezvăluiai obiectivului cu atâta poftă de viață, încât suflul se smulge şi inundă întreaga încăpere.
Prin forfota de la Festivalul Zaibărului şi Prazului de la Băilești răzbate ascuțit câte un glas subțire de copil, care îți îndeasă grăbit în brațe un borcan de compot, niște gutui rumene în obraji, o plăcintă aburindă cu praz, ori agită cu frenezie un lichid tulbure ce se zbate printre bucățele de teci de fasole care amenință să devină pastă în mâinile sale fără astâmpăr. Sunt roadele muncii lor, a elevilor, ce își fac loc printre lumea pestriță prezentă în piațetă într-o încercare admirabilă de a strânge fonduri pentru şcolile unde studiază.
Pe mesele ce par a se frânge sub greutatea poverilor se bulucesc preparate tradiționale în care se încaieră o sumedenie de arome ce îl seduc până şi pe cel ce se împotrivește cel mai aprig. Racii sângerii se agață cu îndârjire de străchinile multicolore până ce juriul îşi va fi făcut rondul pentru notare. Cea mai rostogolitoare mâncare cu praz, cel mai mândru praz şi cel mai bun zaibăr. Să fi văzut, dragă Amza, abanosul şi rubiniul Zaibărului pârjolind gâturile oltenilor și aflându-și sfârșitul ca-ntr-un beci fără capăt! Băileştiul tău, Amza, a prins viață! Apar şi căluții cu clopoței zglobii urmându-se într-un dans totemic al Zaibărului pe calea acestuia din urmă, de la căsuța unde ai copilărit până în piațeta unde Zaibărul şi pâinea în țest domnesc alături.
Locul mustea de tine. Pe scaunele cu trei picioare îți odihneai încă gândurile, strecurându-te printre prieteni şi cuvinte, rotind tulburat butonul vechiului aparat de radio, ce se răstea la tine cu un zbârnâit îndârjit în căutarea posturilor sârbești.
Parcă văd aievea opaițul aplecându-se deasupra umbrelor, a sobei ce duduie într-un ungher, a lăzii de zestre care ascunde cele mai dragi comori; o flacără înălțându-se pe obrazul palid al copilului neliniștit și curios. Încăperea este atât plină de tine, încât te dăruiești nouă cu fiecare pas. Privirile lacome înghit fără suflare orice amănunt, în spatele lor scapără gândurile şi un zâmbet încolțește pe buze. Acum te odihnești pe peretele de deasupra patului, peste o velință înflorată.
Ieșim apoi sub mângâierea soarelui scăldați de tine. Nu mai lipsește decât preamărirea Zaibărului, ce își încordează ultimele strune în piațeta sufocată de oameni. Gogoşele, vase din lut pictate cu motive tradiționale, butoiaşe în care vinul se zbate zănatic împăienjenesc străzile înguste.
Nu poți pleca, Amza, fără să guști Zaibărul de la Crama Bărbulescu, ce adăpostește sub lunecarea sa întreaga lume. E încremenire și zbatere, lumina ce te scoate din întuneric în ciuda culorii sale de abanos, rug și cer senin totodată.
Iar pentru Veta pune în paporniță şi un vin rubiniu, Zăibărel, ce se naște din Zaibăr și alunecă în damigene chiar în ziua culesului. Ia airoplanul şi curca şi hai să ne lăsăm purtați pe aripile vinului prin comuna Moțăței (str. Vasile Petre 32), îmbătându-ne cu înlănțuirea viței de vie de 125 de ani moștenită de către Bebe Bărbulescu de la străbunicul său.
Rupe un codru de pâine coaptă în țest, Amza, scutură o brumă de brânză tare și îneacă-le într-un pahar de Zaibăr! Din perete, Domnica îți surâde.
No comments:
Post a Comment