Puține locuri din partea de sud a României se pot lăuda cu o istorie mai bogată decât ținuturile prin care șerpuiește amețitor Transalpina, cea mai înaltă șosea din România, cu spinarea-i arcuită în creste ciufulite, pătrunzătoare și cotloanele-i tainice din care răzbate trecutul glorios. Cu punctul cel mai înalt în Pasul Urdele, la 2145 m, acolo unde respiră sprinten izvorul Gilortului, acest drum se pare că a fost bătătorit de legiunile romane, care, în vremea războaielor purtate împotriva dacilor, l-ar fi străbătut pe când purta denumirea de „coridorul IV strategic roman”. Cunoscut sub denumirea de „Poteca Dracului”, acest drum a intrat în atenția germanilor în Primul Război Mondial, care l-ar fi pietruit, făcându-l, iarăși, un drum practicabil. Eforturi considerabile ar fi fost depuse pentru recondiționarea șoselei ce crestează munții precum o creatură preistorică fără sfârșit în perioada 1934-1939, când regele Carol al II-lea, împreună cu fiul său, Mihai I și cu prim-ministrul Gheorghe Tătărăscu s-au aventurat pe întreaga distanță a coridorului transalpin la bordul unui vehicul de teren pe ceea ce purta denumirea de Via Regia (Drumul Regelui).
Dacă încă nu v-ați convins de maiestuozitatea acestui traseu, aflați că în măruntaiele acestor munți stă pitită comoara prințului Obrenović al Serbiei, atât de mult vânată de-a lungul vremurilor. Căpșoarele lor semețe și văile lor prăpăstioase au fost scormonite neîncetat de-a lungul deceniilor chiar de către importante personalități ale acelor vremuri precum Ilie Ceaușescu, fratele lui Nicolae Ceaușescu, ce ar fi târât după sine în goana sa nebună după aur și nestemate plutoane de armată și salahori din satul din apropiere care ar fi putut cunoaște cărările întortocheate ale peisajului alpin. De asemenea, potrivit lui Dan Ghițu, președintele obștii, nici Ioan Talpeș, fostul director al SIE în perioada 1992-1997, nu ar fi scăpat de febra aurului, reușind să facă rost de o serie de hărți în slavonă ce l-ar fi putut ajuta să dea de urma comorii.
Sursa: unica.ro
Cu inimile tresăltând de emoție la fiecare cotitură, unde peisajul spectaculos îți taie cu adevărat respirația, am socotit nimerit să trăim sinestezic întreaga experiență a muntelui. Astfel, pașii ne-au purtat prin Țara Litua a lui Liton Rex către un loc de popas extrem de bine plasat și de amenajat, cu care timpul a avut răbdare, păstrând vii tradiții ce s-au perpetuat veacuri de-a rândul. Răsărind falnică pe coama unui deal, cu un furnicar de oameni agitându-se dintr-un cotlon în altul, Stâna Ștefanu este ca o oază în deșertul de piatră.
O stână obișnuită în vremurile de început, unde turiștii „mâncau din ceaunele ciobanilor”, după cum povestește Mărioara Babu, cea care păstorește popasul în prezent, această locație a făcut trecerea către un crâmpei de lume primitor pentru toți cei ce doresc să se dezmorțească după periplul amețitor pe serpentinele ce se învolburează de-a lungul Șeii Mohorului și îmbrățișează Vârful Păpușa.
Aici te poți îmbărbăta pentru drumul ce ți așterne înainte cu un „tocan de oaie” fiert în propriul seu, însă și cu alte preparate tradiționale precum brânza de burduf, clătite cu felurite dulcețuri și siropuri de tot soiul, care te vor îmbăta cu aroma lor florală și altele. Iată mai jos meniul care a încântat papilele gustative ale bloggerilor olteni poposiți pentru câteva ore la stână:
Bulz cu brânză de vacă și smântână
Sirop de salcâm
Puterea de muncă a „băciței Mărioara”, așa cum ea însăși își spune, este absolut uimitoare, căci în noiembrie 2020 stâna a ars din temelii, însă a fost refăcută în totalitate, renăscând din propria cenușă și mai primitoare decât a fost. Tot aici poți face o adevărată călătorie în timp, pierzându-te printre multitudinea de costume populare adunate din fiecare cotlon al țării și încercând să ghicești ce întrebuințare aveau feluritele obiecte din veacuri trecute cu care sunt înțesate rafturile dulapurilor cu dantelărie din lemn: fier de călcat cu cărbuni, opaiț, ploscă, velințe, ștergare, vase de lut, farfurii pictate, tugă pentru degustat țuica la cazan etc.
Nu lipsesc nici papornița Vetei din legendarul film românesc „Nea Mărin Miliardar”, nici brâul și fluierul pe care actorul Amza Pellea le-a purtat pe platourile de filmare ale aceluiași film.
Cu simțurile îmbătate de arome, am început coborârea de pe vârfurile amețitoare ale Munților Parâng prin Țara Novacilor, acolo unde a fost înscăunat voievodul Litovoi și omorât de către armata maghiară în 1279 fiindcă a refuzat să îi fie vasal regelui maghiar Ladislau al IV-lea Cumanul.
Sursa: thraxusares.wordpress.com
Tot pe aici l-au purtat pașii și pe Baba Novac, un căpitan al oștii lui Mihai Viteazul, în drumul lui spre Serbia după asasinarea lui Mihai Viteazul la Câmpia Turzii. Trecând pe lângă Căldarea glaciară Gâlcescu, domnul Dan Ghițu continuă sârguincios lecția de istorie, relatându-ne despre drumul strategic croit de către nemți în al Doilea Război Mondial, fără poduri, despre bisericuțele din lemn, cu zidărie seacă, din pământ, care în 1947 au fost mistuite de flăcări, însă și despre istoria formării orașului Novaci, aflat la o aruncătură de băț de binecunoscuta stațiune montană Rânca. Novaciul, atestat documentar în anul 1602, se compunea din novacii români, aflați pe malul drept al Gilortului, și din novacii străini, cei veniți din Transilvania care au sălășluit pe malul stâng al aceluiași râu Gilort. Aceștia din urmă, neavând de niciunele, au împărțit moșia boierului Vlădoianu.
Ușor, ușor, ne-am croit drum către Rânca, o stațiune populară care își împarte câștigurile între Baia de Fier și Novaci, devine, treptat, una dintre destinațiile îndrăgite de către turiști atât pe timp de iarnă, cât și pe timp de vară. Pe când alții se topeau în orașele de câmpie, prin jungla nemiloasă de beton, noi, bloggerii olteni, am adăstat la umbra falnicilor brazi pentru a ne revigora înainte ca traseele din Parc Aventura de la Rânca să ne lase fără răsuflare la fiecare pas.
Nu am fost în pericol nicio clipă, căci monitorii special pregătiți în acest scop ne purtau de grijă neîncetat, transformând siguranța noastră într-o prioritate. Aici nu se pășește cu temeri, căci traseele sunt împărțite pe nivele de dificultate, astfel că, dacă ai acrofobie ori aventura ți se pare prea îndrăzneață, poți conta pe posibilitatea de a acumula treptat experiență și curaj, depășind nivelul anterior și trecând la următorul. Desigur, parcul dispune și de trasee pentru copii, în care se regăsesc și tiroliene, pentru a le da micuților senzația că pot sta umăr la umăr cu adulții și a le cultiva din vreme spiritul de aventură și curajul de a risca.
Pentru a pune o stavilă tremurului din picioarele încordate înainte de a va avânta spre traseul următor, aveți posibilitatea de a vă testa precizia la poligonul de airsoft aflat chiar în incinta parcului, unde beneficiați, desigur, și de un instructaj în prealabil, imaginându-vă că vă strecurați alături de Rambo prin junglă, ori că vă croiți drum spre adăpost alături de armata americană la Mogadishu, în Somalia.
Din păcate, am fost deconspirată de către colegii mei bloggeri ca făcând parte din Special Forces, căci am lăsat ținta de hârtie inconștientă cu un AK47 prin câteva împușcături repetate în cap. Pușcă cu lunetă nu aveau ori nu am sesizat-o eu. O prefer întotdeauna la poligoanele de airsoft fiindcă este mai precisă, mai elegantă, mai silențioasă și mai ușor de manevrat, din punctul meu de vedere.
Sursa: Daniel Botea
Pasionată fiind de drumeții, mi-aș fi dorit să înfrâng vârfurile golașe privind cerul în ochi de pe înălțimile lor prăpăstioase și răpitoare. Poate la vizita următoare, căci cu siguranță eu și Rânca ne vom revedea curând!
No comments:
Post a Comment